O fotografie face mai mult decat o mie de cuvinte...

Tocmai am citit pe blogul unei prietene, Andra , despre orasul care i-a placut cel mai mult din cele vizitate de ea, si anume Parisul. Dupa ce am citit postul, m-am trezit uitandu-ma pe fotografiile facute in orasele vizitate de mine, cu oameni si locuri noi, care m-au impresionat deopotriva. Daca tot incepusem sa ma uit la poze, am retrait mai multe momente din ultimii ani prin intermediul lor, de la intalniri cu prietenii, iesiri din oras sau alte ocazii "speciale".

Mi-am dat seama ca se pot retrai momente demult trecute, speciale, fericite sau triste, doar privind o fotografie. Fie ca este vorba de un rasarit surprins pe o plaja, de un peisaj la munte, de ghidusenia unui copil, imbratisarea unui prieten drag sau intalnirea a doua popoare diferite (romani-spanioli, vezi poza).

De multe ori, o fotografie nu numai ca face mai mult decat o mie de cuvinte, ci poate chiar sa redea o dimensiune diferita a momentelor imortalizate. Cand ma uit la fotografii ma incarc cu energie, rad, retraiesc momente poate uitate, imi aduc aminte de oameni cu care am impartit clipe de neuitat...clipe pe care nu le uit pentru ca am fotografiile. Poate suna trist faptul ca ne aducem aminte de anumite persoane numai atunci cand revedem poze cu acestea, dar pana la urma acesta este unul dintre mirajele imaginilor: te ajuta sa nu uiti. Persoane, locuri, momente, situatii.

Aceasta inventie ma face sa fiu detinatoarea a mii si mii de poze, dandu-mi ocazia de a putea spune ca intr-adevar o imagine face cat o mie de cuvinte...pentru ca, daca stam sa ne gandim, cum am putea transpune in vorbe zambete, peisaje, bucuria , tristetea, uimirea?

Comunicarea prin fotografii cred ca este una foarte complexa, ce are puterea de a transmite ceea ce uneori ne e greu sa verbalizam...ceea ce uneori ne e mai usor sa "spunem" prin intermediul unei imagini.

Prea multe de ce -uri...

Am stat si m-am gandit la ce se intampla de cateva zile in jurul tragediei pe care am pomenit-o in postul meu anterior. De o saptamana toata mass media, opinia publica, oamenii de rand sunt consternati si dezbat aceasta problema - a muncii pana la extenuare - plecand de la tragedia Ralucai. Toata saptamana am citit articole si apoi comentarii la acele articole, oameni care isi dadeau cu parerea, care spuneau ca si ei se afla in situatia de a muncii mult prea mult, ca au prieteni sau cunostinte in aceasta situatie. Eu ma intreb aici...de ce semnalam anumite probleme numai atunci cand se intampla o tragedie? De ce acum multi tineri spun pe internet si nu numai ca intr-adevar se munceste mult prea mult peste tot? De ce de abia acum? Acest subiect a devenit de importanta nationala abia dupa moartea cuiva. Acum toata lumea vine si isi da cu parerea, aceeasi lume care pana acum a tacut.
Zilele acestea a fost initiata pe net o campanie de "creare a portretului tanarului corporatist", portret ce va fi compus din parerile mai multor oameni...
Stau si ma intreb iarasi...de ce nu ne dam seama ca exista o problema numai dupa ce o tragedie a avut loc?! De ce nu putem preveni ceva rau daca stim foarte bine ce se intampla si mai pretindem si faptul ca suntem constienti de situatia in care ne aflam?!
Toti suntem destepti si ne dam cu parerea atunci cand cineva deja a dat tonul. Nu avem oare o problema cu faptul ca nici unul dintre cei care au venit si au spus ca se munceste in multe locuri pana la extenuare, nu a luat atitudine inainte? Si spun asta cand ma gandesc ca tragedia Ralucai a fost doar punctul de plecare in polemicile din zilele acestea...De la acest caz s-a discutat despre cat de mult muncim noi ca romani...Daca aceasta moarte nu ar fi avut loc, pana cand am fi tacut cu totii? Cand ar fi avut cineva curajul sa spuna public ce se intampla?
Din pacate probabil ca tot o tragedie ar fi trebuit sa aiba loc...

Intre cariera...si viata?

Am aflat aseara o veste care m-a cutremurat. O tanara de 29 de ani, pe nume Raluca Stroescu, Manager de Audit la Ernst&Young, a murit sambata, dupa mai multe saptamani de munca. Nu va voi da mai multe detalii, in afara faptului ca aceasta era si bolnava, si probabil problemele ei de sanatate corelate cu oboseala, sunt cauza mortii ei.
Vroiam sa aduc in discutie munca pana la extenuare. Din intamplare, am prietene care lucreaza la EY, care intr-adevar muncesc foarte mult, dar din fericire nu sunt in departamentul de audit, unde, din cate am auzit, se presteaza o cantitate enorma de munca.
Eu sunt o persoana "career oriented", imi dau seama ca o cariera de succes presupune multe sacrificii, cum ar fi intalniri mai rare sau la ore mai tarzii cu cei dragi, poate unele weekenduri in care mai trebuie sa si muncesti, somn mai putin... Dar cred ca toate acestea au o limita. Cred ca in vartejul ametitor pe care il presupune o cariera, trebuie sa ne oprim putin sa vedem care sunt prioritatile noastre. Imi dau seama ca in anumite cazuri, poate din pacate si in cazul Ralucai, nu ai de ales pentru o perioada, sau esti pur si simplu prins in munca... Nu vreau sa-mi dau cu parerea, cum am mai vazut prin alte locuri pe net, in legatura cu cine este vinovatul intr-o astfel de situatie. Cred doar ca este un semnal de alarma atat pentru noi, tinerii doritori de o cariera de succes, cat si pentru angajatori. Un semnal in urma caruia ambele parti ar trebui sa ia atitudine.
Vreau sa cred ca se poate sa iti construiesti o cariera si fara sacrificii majore...Si intr-o masura mai mica sau mai mare depinde de noi. Depinde de locul in care muncesti, de sefi, de capacitatea ta de munca. Dar tu esti cel care trebuie sa-si echilibrezi viata in asa fel incat, chiar daca uneori balanta va inclina spre job, sa mai ai la ce sa te intorci seara acasa...Nu credeti?

Every moment counts

Aseara am vazut un episod "special" - "Every Moment Counts" din Grey's Anatomy, unul dintre serialele mele preferate. Pentru cine nu stie serialul, Grey's Anatomy este un amalgam de intamplari, relatii, trairi, care pe mine cel putin, ma ating de fiecare data. Nu stiu cum au reusit sa cuprinda intr-un serial atatea stari si sentimente cu care ne confruntam noi zilnic... Are puterea de a-ti aminti ca "the little things do matter"."Every moments counts"...si stai si te gandesti...ce inseamna asta pentru tine? Ce moment din ultimele zile, saptamani, luni ar fi trebuit sa-l pretuiesti si totusi nu ai facut-o?

Viata seamana in ultimul timp cu o cursa contra cronometru in care lucrurile de care aminteam mai sus nu conteaza atat de mult. Ar fi bine daca din cand in cand ne-am opri din "alergat" si am aprecia ce ne face fericiti. Cand spun asta ma refer la o zi insorita, citirea unei carti bune, vizionarea unui film, revederea unui prieten drag si multe altele pe care daca le-as mentiona, ar face acest post interminabil.Eu cel putin, am de multe ori sentimentul ca nu am apreciat destul anumite momente pe care le-am trait. In acele momente incerc sa derulez in minte amintirea lor, pentru ca atunci cand voi mai trai ceva asemanator sa stiu ca merita sa dau o mai mare importanta acelor clipe.Multe momente pe care le traim nu se mai intorc...Si atunci, nu-i asa ca am dori sa ne bucuram si sa pretuim fiecare moment trait?

Oameni si experiente

Tocmai am vorbit acum cu o prietena care e plecata pentru un an la Paris, cu un internship prin intermediul Aiesec-ului, despre cum vede ea toata treaba asta cu studiatul/muncitul afara. Marina imi spunea ca intr-adevar, Parisul este un oras minunat, ca jobul este super tare, ca ii place foarte mult. In paralel, imi spunea ca aceasta experienta a facut-o sa vada cat de multe poate face ea in tara cand se intoarce. Vrea sa se intoarca acasa, nu vrea sa ramana intr-unul din cele mai frumoase orase din lume...Si toate aceastea pentru ca isi vede viitorul in Romania...

O altfel de experienta este cea de Erasmus...pe care si acum regret ca nu am incercat-o. Am avut ocazia sa o vad prin ochii altora, prieteni care au fost marcati iremediabil (in a good way:)) de aceasta experienta.
In februarie mi-am vizitat o prietena, Anca, in Portugalia, unde a fost studenta erasmus pentru 5 luni. A fost o calatorie mai putin obisnuita, deoarece am avut ocazia sa observ cum decurge viata unui student erasmus, sa vad cum convietuieste cu alti 5 oameni in apartament (cazul Ancai), cum are timp sa faca tot ce vrea, cum s-a obisnuit sa traiasca intr-o tara in care niste straini i-au devenit a doua familie.
Cred ca asa am fost cel mai aproape de a intelege ce inseamna sa fii erasmus si intr-o mai mica masura, mai aproape de ce inseamna pentru Marina experienta aceului internship.
Traiul cu oameni care au culturi diferite, obiceiuri diferite, stiluri de viata diferite, mi se par experiente care iti marcheaza viata. Poate multi dintre noi calatorim in diverse tari, insa o calatorie nu se poate compara cu a trai o perioada din viata ta intr-o alta tara, cu alti oameni. Traiesti practic alta viata si din povestile erasmusilor, cand te intorci ai impresia ca ai trait un vis care, din pacate pentru majoritatea, nu se va repeta.
Din pacate, astfel de experiente le putem avea numai in anii studentiei si reprezinta ocazii extraordinare de a invata lucruri noi si poate chiar de a te cunoaste pe tine mai bine. Iata inca un motiv pentru care regret ca aceasta perioada a vietii se incheie...

Violenta si punctele de rating

"Asociatia Consumatorilor de Media va invita sa va alaturati protestului fata de jurnalele de stiri compuse exclusive din stiri violente.
Luni, 23 aprilie, in prima zi a Saptamanii Mondiale fara Televizor, vom depune coroane de flori si lumanari in fata Protv-ului, la ora 17, cand incep jurnalele de stiri ,,insangerate'', in semn de solidaritate fata de victimele violurilor, omuciderilor si talhariilor, mediatizate agresiv si fata de cei care au fost aratati pe micile ecrane in ipostaze de infractori si ucigasi, incalcandu-li- se constant demnitatea.
Va invitam sa va alaturati demersului nostru. Impreuna putem sa le aratam jurnalistilor ca nu mai vrem jurnale de stiri compuse numai din fapt divers, ca violenta, facilul si senzationalismul ieftin nu mai ,,vand'', ca vrem sa vedem in jurnalele de stiri si genuri jurnalistice ,,complicate'', cum sunt reportajul, ancheta… Ca telespectatorii nu se mai lasa cumparati ieftin, prin productii media care pedaleaza pe instinctele primare, ca trebuie schimbata politica editoriala "cumparam audienta cu violenta". "

Cand am vazut prima data acest mail n-am stiut exact ce reactie sa am. Poate prima intentie ar fi sa razi, sa te gandesti "Uite ce-au mai inventat si astia". La o a doua privire aruncata pe text, iti dai seama ca actiunea lor raspunde unei probleme care exista de ceva vreme.
Violenta mult mediatizata care scoate in evidenta incultura si agresivitatea celor care o comit, a devenit o sursa importanta de senzational pentru emisiunile de stiri. La inceput am fost cu totii oripilati de stirile cu mult prea multa violenta, stateam si ne minunam de ce vedeam la TV, de ce era difuzat la o emisiune de stiri. Cred ca in cursa pentru audienta, toate televiziunile sunt dispuse sa calce "pe cadavre". Dar chiar vrem sa vedem asta la propriu? Eu daca prind stirile de la ora 5, fug cat vad cu ochii. Schimb canalul pe orice altceva. Tind sa cred totusi ca exista oameni care se uita, ca altfel nu ar mai avea stirile acestea audienta. Daca privesti problema asa, avem alta problema. Oameni care consuma zilnic astfel de stiri. Si in acest caz, cum sa ii determinam sa nu mai difuzeze daca lor le creste zilnic audienta?

Sa speram ca actiunea celor de la Asociatia Consumatorilor de Media o sa ridice macar un semn de intrebare. Daca aceste acte de violenta, comise de oameni al caror grad de cultura este mult sub medie, ne caracterizeaza pe noi ca popor, inseamna ca suntem intr-o situatie mai grava decat credeam. De ce nu pot face subiectul stirilor alte lucruri care se intampla zi de zi? Se intampla multe alte lucruri, care nu implica violenta, ba chiar care pot da exemple pozitive, lucruri din care am avea ce invata sau lucruri prin care sa nu ne fie rusine ca suntem romani.

Se pare ca in goana dupa senzational, oamenii nu se dau inapoi de la nimic... Sunt curioasa la ce se mai pot preta pentru audienta. I guess we can just sit and wait...Dar fara stirile de la ora 5:)

Why not...Think Romania?

Imaginea tarii noastre in afara a fost si probabil ca va fi pentru mult timp un subiect delicat pentru noi, romanii. Noi, tinerii, am fost judecati poate gresit de tineri din alte tari doar pentru ca venim din Romania si asta ne situeaza in ochii lor cumva mai prejos. Eu cred ca noi, tinerii, ar trebui sa facem ceva pentru ca aceasta perceptie sa se schimbe, usor usor. Trebuie sa incepem sa credem mai mult in tara noastra si in oportunitatile pe care le putem gasi aici. Intr-adevar, a studia in tari mult mai dezvoltate decat a noastra, poate fi foarte tentant. Ar fi foarte bine daca am studia in strainatate si apoi ne-am intoarce sa ne construim o cariera in tara. Foarte multi decid insa, sa-si cladeasca o cariera acolo, in strainatate. Unii stiind ce oportunitati au si in Romania, unii din pacate, fara sa stie.

Pe aceasta tema ong-ul ADVICE Students va organiza la sfarsitul lui aprilie evenimentul CrossROads - Think Romania. Ei isi propun sa prezinte ambele parti, atat ce iti rezerva o cariera afara, cat si ce iti poate rezerva una in tara. Pentru a expune ambele puncte de vedere, CrossROads va avea ca invitati atat romani care au petrecut o perioada in strainatate si care s-au intors in tara pentru a-si continua cariera, cat si expati care lucreaza in Romania.

De ce mi-a atras atentia acest subiect? Pentru ca am facut parte din ADVICE Students si cred in proiectele pe care le pun in practica, CrossROads fiind ceva nou si in acelasi timp prezinta, cred eu, un subiect caruia ar trebui sa i se acorde o mai mare atentie in general.

Asadar, cred ca degeaba ne dorim sa exportam o imagine mai buna a tarii noastre, daca noi suntem primii care o situam mai prejos decat altele. Daca vrem sa se intample lucruri bune IN tara noastra si CU tara noastra, trebuie sa fim printre primii care sa vedem ce are ea bun si sa "make the best of it". Fie ca e vorba de a-ti cladi o cariera aici, de a te implica in comunitate sau de a continua sa te dezvolti intr-un mediu, care pentru moment, ai putea spune ca te opreste sa faci asta. Depinde numai de noi. Si scuzele noastre ca nu se poate, ar trebui sa ramana in trecut.

So...Think Romania...ce ziceti? :)

To have a friend, be a friend

Suntem mereu preocupati de tot ce se intampla in jurul nostru, de cum putem sa fim mai buni la scoala, la serviciu, sa fim mai placuti in societate, incat uitam unele lucruri foarte importante - uitam de noi si de noi in relatie cu ceilalti (prieteni, iubiti, familie).
Stateam si ma gandeam ca toata fuga asta dupa recunoastere (de orice fel) ne face sa fim mai putin umani, sa simtim mai putin, sa consideram a fi mai important orice fata de a fi prieten neconditionat. Sa oferi ce crezi ca e mai bun din tine si sa nu astepti inapoi decat un zambet. Si supriza sa fie ca primesti in schimb mai mult decat atat.
Poate ca asa ceva e considerat astazi usor perimat, timpul fiind dusmanul tuturor relatiilor din zilele noastre. Insa, cand o discutie banala cu un prieten te face sa uiti de o zi proasta avuta la serviciu, nu merita sa iti faci timp pentru tine? Sa te deschizi celor din jurul tau intr-atat incat sa simti ca traiesti cu adevarat?
Cu siguranta exista tipuri diferite de oameni - sociabili, introvertiti, sobri - insa cu totii avem nevoie de un prieten si vreau sa cred ca nu numai la nevoie.
Cateodata avem impresia ca nu avem nevoie de o persoana careia sa-i spunem ce simtim, ce ganduri avem, ca ne simtim bine sau mai putin bine...Dar oare acest comportament nu denota un sentiment de frica? Frica de a te apropia prea mult de altcineva, frica de a deveni vulnerabil? Cred insa ca uneori tocmai aceasta usoara vulnerabilitate te apropie si mai mult de cineva si face ca acea apropiere sa fie ceva unic si de nepretuit.
Se spune ca lucrurile de care ti-e frica sunt cele care iti pot aduce cateodata cele mai mari bucurii. Poate ca si prieteniile intra in aceasta categorie. Si atunci, de ce sa ne privam de ceva care ne face bine, ceva care ne face sa zambim?

To have a friend, be a friend...

Olimpiade, olimpiade...

De ceva vreme a inceput campania de promovare a Olimpiadelor comunicarii, eveniment asteptat an de an de toti studentii doritori sa intre in advertising si PR. Probabil ca multi din generatia noastra au participat sau makar le-a trecut prin gand sa participe la concursul care le putea deschide usa spre recunoasterea valentelor lor de mari publicitari, PR-isti, etc.

Observ de cativa ani o sete nebuna a tinerilor de a se aventura in advertising. Nu e ceva rau, doar ca de cele mai multe ori, ei habar n-au ce inseamna de fapt. Perseverenta unora de a se afla la evenimentele (accesibile lor) pe aceasta tema si in acelasi timp de a incerca sa intre in aceasta industrie, nu este de cele mai multe ori motivata de ceea ce trebuie. Aceste domenii sunt foarte la moda, motiv pentru care multi angajatori, sau in acest caz, juriul de la Olimpiade, sunt pusi in situatia de a intervieva tineri care odata ce au luat contact cu "the real side of advertising/PR", se trezesc neputinciosi, sau mai bine zis, "in the wrong place".

Campania realizata de cei de la Leo Burnett pentru aceasta editie poate fi considerata de unii, poate prea radicala. Parerea mea este ca era nevoie de o astfel de campanie. Sloganul - “Protejeaza sanatatea mintala a juriului. Gandeste-te de 2 ori inainte sa te inscrii” - iese clar din tipare...Dar, in campania de promovare a carui eveniment se poate preta o agentie la asa ceva, daca nu pentru Olimpiadele comunicarii, un eveniment cu si pentru tineri? Poate ca s-au saturat si cei din juriu sa vada an de an tineri care n-au nici o treaba cu ce inseamna advertising, PR... Asa ca ...poate da roade aceasta campanie, pe care cred ca nu o vor gusta cu totii...ci doar cine trebuie :), si din pacate nu toti care ar trebui.

The last 4 years of my life

In ultima vreme am avut mai mult timp (decat in ultimii 2 ani) pentru a reflecta la cei 4 ani care au trecut de cand am intrat la facultate...Ultimii ani din viata mea au trecut parca prea repede, dandu-mi uneori senzatia unei curse contra cronometru.

Anii de facultate nu au fost deloc asa cum m-am asteptat, ba chiar m-au uimit in proportie de 90%... De la pasiunea pre-universitara pentru advertising, la voluntariat intr-un ONG studentesc si pana la o scurta - dar unica si plina de invataminte - experienta antreprenoriala, fiecare experienta in parte a avut o influenta mare asupra a ceea ce voi fi eu la terminarea acestei facultati, sau mai bine zis, a acestei etape din viata mea.

Asadar, o oarecare nostalgie ma cuprinde...dupa 4 ani de incercari profesionale, scolare si de ce nu, incercari personale... Ma gandesc ca multi dintre noi n-au facut in acesti 4 ani decat sa se zbata pentru a atinge acea implinire profesionala spre care tindem cu totii...Si totusi...anii de facultate...acesti ani de facultate nu se mai intorc...